Destine de plagiatori, o telenovelă bizară a furtului „în interes național”

Ni se întâmplă un fel de O mie și una de nopți de talcioc, în care blestemul pare să fie indisolubil legat de succesiunea la guvernare, iar cine trece prin funcția de prim-ministru al României, de facto, de iure, permanent sau interimar, pare sortit furtului și/sau minciunii, practicate cu maximă relaxare. Avem un nou sport național, furtul intelectual. Am scăpat (vorba vine) de Ponta, al cărui plagiat a scandalizat (fără consecințe, de altfel) mediul academic european, ca să dăm de Oprea, care pare să gestioneze cu succes o întreagă industrie a plagiatului. Hotnews a publicat, recent, informații privitoare la o a treia lucrare de doctorat suspectă de plagiat, sub coordonarea profesorului universitar Gabriel Oprea, lucrare aparținând lui Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general al României. Cu alte cuvinte, suspiciune de furt la unul dintre oamenii care reprezintă justiția la cel mai înalt nivel al ei. Anterior au fost prezentate dovezi care confirmă plagiatul în cazul lui Neculai Onțanu, primarul sectorului 2 și secretar general UNPR, și al Loredanei Radu, avocata lui Victor Ponta, ambii avându-l pe același Oprea profesor coordonator, la rândul lui suspect de plagiat în cazul lucrării de doctorat pe care a susținut-o în 2001.

Cel mai spectaculos caz de impostură îl reprezintă, însă, distinsa doamnă doctor în științe militare Adela Loredana Popescu (Neagu în prezent), secretara domnului general Oprea. Doctorat obținut la Academia Națională de Informații, în subordonarea SRI. Pentru potențial furt intelectual și servicii deosebite aduse țării, doamna secretară a fost decorată de trei ori în două mandate de președinți. Cea mai înaltă distincție în stat, Steaua României, i-a fost oferită de președintele Klaus Iohannis în ianuarie, 2015. Vreau să știu ce servicii a adus țării această femeie. Nu, reformulez, trebuie să știm ce servicii aduse țării au putut atrage astfel de onoruri, toate acordate la propunerea domnului profesor doctor ministru general (plagiator ?) Gabriel Oprea. E un caz nemaiîntâlnit în istoria modernă a României. Cred că, în acest moment, a devenit o informație de interes public.

Să înțelegem că furtul intelectual (sau de oricare alt fel) a devenit o condiție sine qua non a guvernării și face casă bună cu mult-invocatul interes național, de-l tot aruncă în ochii publicului unii care pretind că ar trebui să-l mai lăsăm în pace pe Oprea, fiindcă e băiat bun, justițiar, înțelegător și flexibil (până la plierea absolută) la toate variantele care i-ar putea asigura un loc cald și primitor la manetă? Să înțelegem că asta-i soarta, și vrând, nevrând, e cazul să ne adaptăm?

Avem de-a face cu personalități în mare parte trase la indigo. Școala de vară a UNPR, de la Costinești, a arătat exact ca stadionul lui Ponta. Bannere gigantice cu chipul generalului, ovații, un prost gust înspăimântător, cultul personalității amplificat dincolo de orice limită suportabilă pentru niște oameni care încă mai speră că în România vor guverna, într-o zi, echilibrul și buna-cuviință.

Apoi am citit în paginile unei publicații, care a fost recent acuzată de cenzură, că Oprea este „cel mai iubit”. Îl iubesc mult de tot polițiștii, e un om bun și ca orice om bun reușește să-și atragă foarte repede o mulțime de dușmani și de antipatii.

Toată mascarada asta grotescă nu se oprește aici. Profesorul universitar Gabriel Oprea are academie. Ea se numește Academia de Științe ale Securității Naționale. Cine are nevoie să se inițieze serios în ale securității (naționale) și în ale plagiatului, mă gândesc, e musai să treacă pe acolo, pentru că ar fi o pierdere de vreme și curată lipsă de strategie să-i ai împrăștiați pe ici, pe colo, în toate vânturile, ba în barou, ba la primărie, ba pe lângă procurorul general, cine mai știe pe unde. Sau câți. Academia le dă numere matricole și le ține socoteala, ca la prăvălie. Întotdeauna e bine să știi în ce investești ca să poți avea tabloul exact al favorurilor pe care le ceri la schimb.

Nu mai au nicio limită. Și cred că vina ne aparține, nu istoric (grecesc a priori, otoman, rusesc sau de oricare altă natură, în ciuda lamentațiilor pe care le afișăm pe același tapet bătătorit, ori de câte ori ni se ivește ocazia). Ne aparține pentru că limitele lor sunt responsabilitatea noastră. Pentru că ei nu și le vor stabili niciodată, oricât de mult s-ar strădui să ne mintă frumos că o fac. Un om egal un vot. Așa că trageți linie și haideți să punem punct, odată.